Opere II: Sara. Tobit. Fric by Ştefan Agopian

Opere II: Sara. Tobit. Fric Reviews

• 
  Olea

  Fric
  Sexualitate prea frustă pentru mine, sex - excesiv și aproape exclusiv, refrenul fiind “Duminica se scurge așa pe sub tălpile lor, țesute din ore și pofte.”, “ei” fiind greci, bizantini, evrei, venețieni, armeni în așteptarea pasivă a invaziei turcilor în Peloponezul (Moreea) începutului de secol XVIII.
  Addenda, cu structura ei constînd din repetarea unei scene cu variațiuni macabre, țesute pe canavaua unui capitol din “Robinson Crusoe”, salvează cartea de la dezamăgirea mea totală. Și o mai face o muzicalitate cunoscută, specifică “laboratorului” sintactic agopian, în fraze rătăcite ca acestea:

  "Acoperă trupul lui Fric cu mărăcinii prin care bîzîie albinele spre florile mov și destule. Sub mărăcini și duhnind, Fric își doarme somnul de veci... ziua de sîmbătă se încolăcește pe, roade din trupul lui adormit."

  "- Să nu spui la nimeni ce e aici, spune Orjen, tace.
  - Ba o să spun, spune băiatul Demetrios...
  - De gît o să te string eu, spune Orjen, se apropie."

  Ca să-mi revin o să citesc măcar “Sara”.
  Sara
  Epicul e pulverizat - undeva la începutul secolului al XVIII-lea, în Sibiul de curînd sub austrieci, unde ungurii și sașii au pusee de autonomie, românii văzîndu-se slab - și e puțin important. Noi, ca cititori, ne plimbăm cu naratorul printre personaje, intrăm în ele curiosi, le putem incomoda!

  “Din ciolan și din carne ieșeau aburi care se îndesau spre nasul lui Weber, intrau în nările lui și din nări, printr-un mecanism necunoscut, se scurgeau în creierul nostru, molecule uriașe și unsuroase făceau explozie acolo, ne deșteptau pofte.”

  “Primarul continuă să vorbească, Tobit, împreună cu noi, se gîndește deja la altceva, nu știm la ce. Însă noi ne gîndim că preabunul primar Weber exagerează... ne întrebăm de ce, îl vom opri din pălăvrăgeală, o face însă Tobit în locul nostru...”

  Cîteodată ele însele intră unul în altul, de-a binelea (ca Simon Talaba în pielea baronului Casimir Spurck), sau măcar în visele lor. În acest din urmă caz, se poate instala confuzia (pînă unde se întinde visul?), iar visele sînt vizionabile, de către alte personaje, care îi anunță pe protagoniști “vezi că ești în visul lui cutare”... Ele știu ce li se va întîmpla, chiar peste ani, noi (naratorul și cititorul) nu știm, ele au o ascendență asupra noastră – na, că am început să incantez ca Agopian, atît de mult îmi place cum face vorba să curgă!
  
  Descrierile sînt de un realism halucinant.

  “Copilul își șterse lacrimile cu podul palmei și, încet, cu o mișcare parcă răuvoitoare, apucă mînerul cănii în care, stins, clipoci laptele. Își aplecă privirea înspre imensul alb și, galben și clănțănind, simți cum i se răcește fruntea și pe ea îi apărură broboane de sudoare, își încleștă mîinile pe cană și o ridică în dreptul bărbiei. Cu ochii închiși, bău. Simți recele dulceag, ca și cum cineva i-ar fi îndesat un pumn de fulgi ai unei păs��ri moarte de frig în gură. Fulgii se transformară într-o vreme într-un lichid unsuros în care stătea, nemișcat ca un animal mort și descompus în mii de franjuri și împăienjenindu-i toate simțurile, caimacul. Icni și împroșcă fața de masă cu mici stropi alburii.
  - Nu pot să beau...”

  (Pentru această descriere a experienței caimacului care mi-a îngrețoșat și mie anii fragezi ai copilăriei, întocmai cum a scris, Ștefan Agopian m-a ciștigat de prietenă pe viață, și nici măcar nu știe...)
  
  Figurile de stil abundă, de un insolit, o consistență și o expresivitate uimitoare – să luăm lumina.
  
  Lumina este: argintie, metalică, roșu amestecat cu galben pufos, ca de lămîie, aurie, verzuie și puțin rece, cenușie și verzuie și roșie, materială și diafană, afînată și călduță, molcuță, călduță și proaspătă, galbenă, albă și curată și rece, verde și puțină, galbenă și foșnitoare ca foile unei cepe.
  
  Lumina: sfîrîie, băltește, izvorăște ca o apă imponderabilă și fosforescentă, se adună în ciorchini de lindeni, se prelinge în țurțuri greoi, se adună la picioare [ca un] cîine nepăsător și adormit, se rostogolește buimacă.
  
  Timpul, el se poate dilata în așa măsură încît numai la sfîrșitul unui paragraf lung, în care ni se descriu și vedem rezultatele unei împușcături, îi auzim și zgomotul.
  
  Personajele ezită mult, de multe ori, în situațiile cele mai simple – să intre într-o cameră, să se așeze pe un scaun etc. – rezultind o întreagă coregrafie de ezitări și hotărîri. Ele simt cu degetele gusturi și arome, din chiseaua cu dulceață de smochine, de exemplu.
  
  Sintaxa este cu totul aparte, specific agopiană, o mostră:

  “Motanul Theopomp plutind prin întuneric și, în urma lui, îmbrăcată în alb și galben, intrară în cameră sastisitul motan și stăpîna lui, Sara.”

  Nicolae Manolescu încearcă să diminueze prestigiul scriitorului printre admiratori prin reproșul lipsei unei filozofii în universul atît de vîscos, colorat, parfumat, populat, stratificat - temporal, pe stări (trezie și vis), pe etnii, pe geografii etc. Considerații ca:
  

  “'abdicare de la ceea ce aparține timpului și locului'. ... Adică nu putem ști adevărul, dar ni-l putem închipui în diverse chipuri și moduri: 'lipsa voinței de a ne regăsi ... acest fel de a privi lucrurile, nu ne aparține, după cum nu ne aparține cu adevărat nimic din ceea ce facem, vremea și locul.”

  îl contrazic grațios, nu impetuos.
  
  Pîna la legalizarea canabisului, cîteva fragmente din “Sara”-“Tobit”-“Tache...”-“Manualul...” sînt tot ce-mi trebuie să mă desprind de pămînt, să zbor, să miaun... Supremă încîntare, chiar și în oroare!
  
  Deschideri:
  - “Oblomov” de Goncearov (Casimir Spurck/Oblomov, Mathias/Zahar...)
  - “Alice în țara minunilor” de Carroll (Simon/Alice, motanul Theopomp/pisica din Cheshire, ...)
  - “Maestrul și Margareta” de Bulgakov (Sara/Margareta, Theopomp/Behemot, ...); această referință este și în dosarul de presă de la sfîrșitul volumului, foarte bogat și acoperitor.
  -----------
  Sara ****
  Tobit ****
  Fric **
  
• 
  Nick Popa

  Aici am trisat un pic, n-am citit romanul Tobit din aceasta editie. Fric si Sara au un stil similar, asa ca am zis pas lui Tobit. Sunt multe pasaje frumoase in ambele carti, e o atmosfera cand carnavalesca, cand de vis, cand incarcata erotic: "Un lant subtire de aur ii aluneca in curbura sanilor pana putin deasupra buricului. ... Elisabeta, doamna mortii si a intunericului isi misca putin mana, se auzi fosnetul pe care il facura degetele ei subtiri si lungi frecandu-se de aerul din camera" (38, 89, Sara, Agopian).