Povestiri de parcă ar fi… by Gérard Klein

Povestiri de parcă ar fi… Reviews

• 
  Andrei Mocuţa

  „A doua zi, m-am dus să-l văd pe editorul meu. De obicei, fie din oboseală, fie din calcul, nu se grăbea deloc cu laudele la adresa cărţilor pe care le reţinea. De data asta însă, pentru că ceva în cartea mea îi atinsese o coardă sensibilă sau pentru că întrezărise în paginile ei ceva în pas cu gustul publicului, îmi dădu tot felul de mărturii de admiraţie. Când, cu toate precauţiile din lume, i-am cerut un avans, mi-a oferit aproape dublu decât mă aşteptam. Se întâmplă şi-asemenea minuni uneori. M-a cam lăsat cu gura căscată, dar nu m-am trădat. De treizeci şi patru de ani exist pe planeta asta şi fiecare secundă din toţi aceşti ani m-a învăţat virtuţile impasibilităţii.”
• 
  Socrate

  Să fi fost cam pe la cinci. Era cald şi senin. Strada era plină de trecători şi de praf, albă toată, iar casele, roşii, un roşu spălăcit şi şters, de cărămizi arse şi uscate la soare, cu mari dâre cenuşii acolo unde, vreme de zeci de ani, micile torente ale burlanelor se năpustiseră nelipsit în rarele zile de ploaie.
  Când şi când, se simţea adierea unei pale uşoare de vânt, iar oamenii fremătau de plăcere. O clipă, se lăsa liniştea, apoi buzele mecanice începeau să brodeze iarăşi cuvinte fără şir.
  — Încă puţină gheaţă?
  — Te rog.
  Cuburile de gheaţă răsunau în pahare şi era plăcut să le‑auzi. Reflexele paharelor jucau pe zidul alb din faţă, încremeneau, apoi porneau din nou să umble, ca nişte bucăţele de soare sfărâmate, un adevărat mic teatru de lumini. O orchestră ce nu se vedea cânta o melodie lenevoasă. Strada, la fel ca şi oraşul, avea un aer de sărbătoare. Aşa fusese în toate zilele trecute, şi‑aşa avea să fie în toate zilele ce urmau să vină. Oamenii din partea locului nu regretau nimic şi nici n‑aşteptau nimic. Erau mai curând săraci, da, în felul lor, păreau fericiţi. De aceea, la vre­mea vacanţei, străinii năpădeau în număr mare, se aşezau pe terasele cafenelelor şi nu făceau decât să se uite cum locuitorii oraşului trec prin faţa lor şi trăiesc.
  Oamenii care purtau cămăşi albe erau străini. Eu însumi purtam cămaşă albă. Oamenii din partea locului nu purtau niciodată alb. Ştiau că albul e o culoare gravă şi tristă, o culoare de doliu, iar bărbaţii, femeile, copiii erau îmbrăcaţi la fel şi casele în toate nuanţele curcubeului, în afară de alb, care e o culoare compusă, şi tristă, şi solemnă. Dar poate că albul acela pe care‑l purtam noi, străinii, era cât se poate de potrivit cu doliul pe care‑l pur­tam în noi înşine, cu nesfârşitul şi cumplitul regret.
• 
  Cătălin Lupu

  Nu am citit și nu am auzit despre autor până la cartea "Povestiri de parcă ar fi...". Am rămas plăcut impresionat de temele abordate și de maniera de scriere. Va continua...