| Title | : | Patul lui Procust |
| Author | : | |
| Rating | : | |
| ISBN | : | 9739223419 |
| Language | : | Romanian |
| Format Type | : | paperback |
| Number of Pages | : | 296 |
| Publication | : | First published January 1, 1933 |
Patul lui Procust Reviews
-
Unfortunately I don't speak Romanian language therefore I read it translated in Croatian which is not the same ..I wish I could find his other book ''The Last Night of Love, the First Night of War''...
-
E una dintre cartile mele favorite. Am recitit-o de curand cu aceiasi placere.
Modul in care sunt conturate personajele, descrierea foarte minutioasa a trairilor lor, dialogurile pline de substanta, presarate cu mult umor sunt doar cateva din motivele pentru care merita cu adevarat citita.
Nu e o lectura usoara, presupune o atentie sporita.
Un fin studiu despre sentimentele umane. -
"Patul lui Procust" a fost primul contact cu un roman scris într-un stil mai experimental, din scrisori şi note de subsol cu o poveste spusă din mai multe unghiuri. Îmi amintesc că atunci când l-am citit (prin liceu) mi-a plăcut şi povestea dar mai ales modul în care e spusă.
-
Se bate pentru locul 1 in categoria celor mai seci si stupide carti citite vreodata.
-
Am vrut să îmbrățișez toamna cu această carte de care mă leagă o grămadă de amintiri. Aș fi zis că am recitit-o, dar de fapt am redescoperit-o. Sunt convinsă că la fel voi afirma și dacă o voi reciti peste alți 19 ani, dacă va mai fi să...
“Cum se gândeşte, cum se iubeşte, cum se suferă nu se poate învăţa în orele de curs şi nici atesta prin certificat de absolvire.”
“Ceea ce e normal nu poate fi poezie.”
“- Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?...
- Ba da, mă atrage... Poate că e singurul rost al unei vieţi mărginite, comune, cum e viața noastră. Şi-mi place, dar ştiu că nu durează... că nu corespunde unei realităţi. Îmi place mult să privesc o noapte cu lună... şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu bine că luna e altceva decât ceea ce pare. Nu întind mâna s-o prind. E mult şi ceea ce dă, fără intenţie şi sforţare.”
“Este uimitor cât de mult seamănă, în reacțiile simțirii lor, doi oameni care iubesc, oricât ar părea că au caractere diferite. (Dar poate că au aceleași caractere și de aceea iubesc cu adevărat?) Determinismul psihologic e atât de mare, încât cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de asemănare, amănunte, care te îngheață. Ca pe drumuri diferite să ajungi în același punct, își dă emoția pe care o încearcă cel care, în pădure, vede că, ori în ce direcție ar merge drept înainte, ajunge mereu de unde a plecat. Și cu cât e mai mare finețea și caracterul de nuanță al întâlnirilor, cu atât nedumerirea din noi răsună mai interior.”
“Universul ne înspăimântă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc toată istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extremă noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinței noastre în spațiu-a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor țărmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor, pentru că pare indiferent față de orice fel de viață, la fel cu a noastră. Emoție, ambiție și succes, artă și religie, toate par deopotrivă de străine planului lui.
... Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul să fi putut fi conceput la origine cu intenția de a produce viață...”
“O îmbrățișare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligențe, în care nici un moment una nu pierde înțelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput și justificat.” -
Am avut probleme sa incep cartea in sine (partea cu actiunea), pentru ca mi-a placut atat de mult ce avea de spus CP despre teatru si as fi vrut sa continue cu eseul. In sfarsit, am citit-o.
Fred, un monden aproape rizibil de imatur care, putin surprinzator, este transformat de dragostea unei femei interesante, are e o evolutie ascendenta (aviator, e), de parca dragostea il face sa se desfaca asemeni unei flori, pe cand Ladima, care e de un tragism expresionist greu de suportat, este tarat in abject de obsesedanta (dar constienta) sa iubire pentru o femeie de duzina. Continua drama lui Stefan Gheorghidiu - ambii tipici unei prime generatii de intelectuali, care s-au inaltat prin educatie dar care, emotional, inca nu pot sa digere esteticul de buna calitate (la care, cumva, Fred are acces - pentru ca e la curent cu moda? sau poate pentru ca nu e "intelectual"? Totusi, are o anumita adancime interioara, desi nu e nici artist nici filosof). Daca structura romanului n-ar fi interesanta si plina de subsoluri competente, ar fi o teroare de citit, pentru ca persojanele sunt exasperante.
Dintre femei, doamna T. este in mod cert cel mai echilibrat personaj din carte, dar prin insasi natura ei de persoana cu oroare de exhibitionism nu adauga mult la dramatism. Este un ideal feminin de bun gust (o femeie inteligenta, discreta si independenta, insa plina de senzualitate, tine CP sa ne reaminteasca), in contrast cu Emilia, care reprezinta femeia comuna, pe care toti o au si cei mai multi inteleg ca aceasta este si limita a ceea ce poate ea sa ofere. Emilia este o mahalagioaica fara insemnatate cu care barbatii din carte isi pierd vremea mai mult sau mai putin cu folos pentru ca "este frumoasa" (spre deosebire de Doamna T., care se mentioneza de mai multe ori ca nu este atat de frumoasa, desi toti barbatii o iubesc, dar la care foarte putini au acces). Daca, asa cu se zice in "Ultima noapte..." dragostea este autosugestie, atunci de ce nu se autosugestioneaza Ladima sa iubeasca o femeie de calitate emotionala superioara? Poate pentru ca el insusi nu este in stare sa iubeasca o femeie in carne si oase.
Faptul ca Fred, desi obsedat de Doamna T., realmente fuge de ea iar Ladima foloseste o femeie saraca emotional si spiritual ca fond pe care sa-si proiecteze imaginatia bogata si inocenta, denota ca ambii sunt extrem de imaturi sentimental - mai indragostiti de ideea de dragoste, asa cum o vede fiecare, decat de realitatea iubirii, in care femeile sunt uneori domestic-banale sau de o micimanie neapetisanta. De altfel Fred si precizeza ca ii datoreaza Doamnei T. faptul ca i-a deschis o noua perspectiva de a vedea lumea, si pare entuziasmat de acest lucru, la fel cum pare speriat de posibila cadere in domesticitate cu ea. [edit August 2018: ...le stiam foarte bine in 2012, dar am ajuns intre timp la concluzia ca are si Fred dreptate a propos de domesticitate; poate fi greu de suportat pentru anumite tipuri umane, nu numai pentru romantici inraiti...]
Gestul final al lui Ladima, asa cum este prezentat de catre autor, mi se pare extrem de snob (sa te sinucizi ca sa te conformezi imaginii pe care ti-ai creat-o singur? si da, si nu, pentru ca poate ca toti suntem mai artificiali decat credem, chiar oamenii astia care se vor brutal de onesti, cum e Ladima (dar oare este?), dar sa te intereseze atat de mult imaginea incat sa te asiguri ca ai lasat piste false "to whom it may concern", asta este snobism curat. Daca esti atat de terminat emotional cum sustine el, eu cred ca nu te mai intereseaza ce crede procurorul si creditorii). Fred este lasat "in aer" (he he), nu vom afla niciodata ce s-a intamplat cu el, dar CP are intentia clara sa ne sugereze ca si Fred a devenit un snob intelectual. -
Această carte am citit-o mult mai încet ca multe altele si nu pentru că ar fi o carte mai dificilă ci pentru că am simțit nevoia să savurez din plin fiecare frază.M-a cucerit definitiv modul de a scrie a lui Camil Petrescu asa încât aveam impresia că la unele pasaje dansam printre cuvintele tipărite pe pagină intr-un vals lin si relaxant.
În fiecare seară când mă puneam să mai citesc putin din ea aveam senzația că stau la masă intr-o atmosfera confortabila, linistita si familiara cu un prieten care imi povesteste încet,fără nici o grabă toate acele întâmplări. Nu eram nerăbdătoare să ii aflu cat mai repede sfârșitul deoarece toată istorioara aceasta era atât de neordinara încât vroiai sa nu se mai sfârșească niciodata si sa ti se povestească in continuare la nesfarsit.
Totodată uneori ma simteam incomod(desi imi dădeam seama ca e vorba doar de fictiune) deoarece simteam ca ii calc in picioare intimitatea lui Ladima citindu-i toate scrisorile dar ma bucur totusi ca in final au nimerit pe mâini bune,in mâinile celui care a stiut sa le aprecieze valoarea.
Pentru mine doamna T ramane totusi un etalon al feminității si al misterului feminin. Modul ei de a vorbi si de a se comporta îmi păreau extrem de gingase si totodata pline de demnitate.
Am aflat ca totusi pot fi si bărbații atât de înnebuniți de dragoste încât sa isi dedice o mare parte a gândurilor sale persoanei adorate. Si de acest tip de dragoste cred eu ca au avut parte ambii barbati (Fred si Ladima) doar ca modul de a exterioriza o aveau fiecare diferit.
Finalul e unul atât de neasteptat ,insa nici un alt final cred ca nu s-ar fi potrivit mai bine...
"Te rog,fii bun...lasă-mă cu caietele acestea. Si-i tremura mâna pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el..." doamna T -
Consider că celebrul "Pat al lui Procust" ar fi putut fi construit într-o manieră mai simplă și cuprinzătoare. Mulțimea de scrisori (ale doamnei T și Ladima), întrepătrunderea mai multor perspective (pe care a trebuit să le identific întorcând mai multe pagini), dar și lungile digresiuni asupra modei și gazetăriei (o parte atractivă, nu pot spune nu) au făcut, într-o mare măsură, lectura anevoioasă.
"Într-o convorbire, replicile se angrenează, au corespondențe îndepărtate și, desigur, un convenționalism care presupune că anumite adevăruri și preciziuni sînt câștigate pentru discuție din însuși faptul că trăim în aceleași orașe, în aceleași zile, că ne îmbrăcăm nemțește."
"O îmbrățișare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligențe, în care nici un moment una nu pierde înțelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput și justificat." -
Categoric, “Patul lui Procust” rămâne pe lista cărților mele favorite. O recitesc de fiecare dată cu aceeași fascinație și mă intrigă mereu la fel povestea iubirii mistuitoare dintre Doamna T. și Fred Vasilescu, dar și eternul mister al despărțirii lor.
Ladima nu m-a impresionat niciodată, în ciuda sensibilității sale tragice, iar în detestarea Emiliei fac duet cu Fred. -
De recitit.
-
Fără cuvinte ❤️
-
Maravilloso descubrimiento de este autor rumano, ha sido un placer leer este libro. Ya estoy esperando que la editorial Gadir saque su otra novela mas famosa
-
Am citit 36% din carte. Ma rog, citit este un fel de a spune, pentru ca dupa vreo 50 de pagini am inceput sa sar pasaje intregi. O carte fara cap si fara coada. O intalnire intre un el si o ea se intinde pe pagini intregi, fiecare dialog este urmat de un pasaj descriptiv al dialogului respectiv. WHY ????? Si Camil Petrescu nu e Proust, nu are nimic din stilul placut al lui Proust. Camil Petrescu este pur si simplu enervant.
Plus ca nu am inteles cine e cine, e o imbarligatura totala. Cred ca se vrea o scriitura hiperinteligenta (mi se pare ca am studiat-o si in scoala) dar din punctul meu de vedere nu e. Asa ca o stea si gata. -
"Dragostea transformă pe cel ce iubeşte în sclavul celui iubit."
Eu am tot așteptat ca până la urmă să aflu, să se dezvăluie misterul și anume: de ce Fred Vasilescu a lăsat-o pe Doamna T.?
Așa și nu am aflat.
În schimb, am citit despre o dragoste obsesivă, despre Emilia, despre indiferența ei în legătură cu Ladima, despre milă și compasiune. Despre mizerie. Despre viața unui poet care a iubit în van o femeie timp de 16 ani. Despre vanitate, orgolii și dragoste neîmpărtășită.
Îmi place cum scrie Petrescu. Mi-a plăcut și prima carte a lui. Mai puțin îmi place războiul și consecințele lui. -
Mai bine să nu-ți recitești iubiții din adolescentă.
-
Romanian review: Întotdeauna mi-au plăcut cărțile care se petrec într-un cadru restrâns, nu știu exact de ce, e pur și simplu o chestie de-a mea, iar ,,Patul lui Procust" este una din cărțile acelea.
Nu știu dacă îmi vor plăcea piesele de teatru ale lui Camil Petrescu (am de gând să citesc câteva dintre ele), dar un lucru e sigur nu pot lua mai puțin de 2 stele de la mine dacă sunt scrise la fel de bine ca cele două romane faimoase ale sale, îmi place foarte mult scriitura lui Camil Petrescu. Unul dintre principalele motive pentru care îmi plac cărțile clasice este faptul că sunt scrise foarte bine, nu am de unde să știu cât de mult îmi vor plăcea personajele sau acțiunea sau cât de mult mă vor fascina, dar am certitudinea că măcar voi citi o carte scrisă bine.
Am observat că foarte multă lume îl consideră pe Camil Petrescu misogin, eu unul nu știu cât de adevărat este acest lucru din mai multe motive. În primul rând, toate cărțile sale sunt scrise la persoana I așa că noi primim doar perspectiva personajului, care nu este obligatoriu să reflecte ce crede autorul. În altă ordine de idei, în romanul ,,
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" se prezintă drama unui bărbat care este de părere că nevasta sa îl înșală, nu cred că un bărbat care se simte înșelat are o părere foarte bună despre femei, zic și eu. De altfel viziunea noastră față de rolul femeilor și al bărbaților în societate și față de ce reprezintă egalitatea și respectul reciproc este diferită față de viziunea din secolul XX, emanciparea femeilor fiind principala cauză a acestei diferențe.
Spre sfârșit într-o notă de subsol autorul a inserat două articole științifice care i-au zdruncinat credința în Dumnezeu lui Ladima. Nu vreau să dezbat foarte mult subiectul, dar mi s-a părut interesant că la un moment dat se pomenea într-unul din articole de faptul că Universul este atât de mare, există miliarde de stele și de galaxii, iar noi, oamenii suntem atât de mici și de nesemnficativi , de faptul că viața noastră nu reprezintă mai mult de o clipă față de vârsta Universului, de faptul că Universul exista de dinainte și va exista și după inevitabila dispariție a omului.
Eu aș spune că deși în aparență Universul este atât de mare, iar noi suntem atât de mici, ceea ce îl face cu adevărat atât de mare și de semnificativ este percepția noastră și în special percepția noastră față de timp și spațiu. Părerea mea este că importanța Universului este dată de oameni, dacă oamenii nu ar fi existat Universul nu ar fi însemnat nimic, cine l-ar fi perceput ca mare, greu de înțeles și de imaginat, fascinant și însemnat. Noi privim lumea prin percepția noastră, noi îi dăm Universului semnficație.
Observ că până acum nu am vorbit foarte mult despre carte. Cartea prezintă drama unui tânăr îndrăgostit de o femeie cu moravuri ușoare, privită din perspectiva lui Fred Vasilescu care citește scrisorile trimise Emiliei de către Ladima. În același timp Fred este îndrăgostit de doamna T, dar .
Cartea a fost destul de emoționantă și de interesantă, mi-a plăcut să citesc din nou despre Bucureștiul interbelic și despre viața din perioada interbelică, Camil Petrescu a abordat puțin și tema corupției din politică, (corupția este o boală a omenirii care există din totdeauna și de care nu știu dacă vom scăpa vreodată) dar în cea mai mare parte este un roman de analiză psihologică. Mie unul mi-a plăcut foarte mult atmosfera de primă jumătate a secolului XX, aspectul de veridicitate al cărții, scriitura lui Camil Petrescu despre care am amintit mai sus, dar și personajele destul de intrigante așa că a fost o lectură foarte plăcută, dar romanul ,,
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" mi-a plăcut mai mult.
Citate: „Sfîntul Dumitru"... L-am întîlnit iar, dar fără să ştiu nimic din ceea ce ştiu azi. Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viața mea trecută o altă viață, la întretăiere, la o dată anumită. Ştii ce făceai acum un an la data cutare, pentru că viața ta trece, aşa ca un fir, şi prin data asta. Dar să descoperi că prin aceeaşi dată, altă viață trece cu firul ei ți se pare ceva din altă lume..."
,,Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profundă şi întotdeauna cel care scrie are absolută dreptate. Ştiu o anecdotă care mi se pare că s-ar aplica foarte bine opiniei publice romîneşti. Se zice că un sultan a vrut să judece el însuşi într-un proces. I s-au înfățişat deci părțile şi a început să vorbească cel cu plîngerea... Uluit, sultanul s-a întors către cadiul, care făcea un soi de oficiu de grefier, şi i-a spus, ca omul care a descoperit America: „Ăsta are dreptate... Să ştii că are dreptate." Dar a vorbit şi pîrîtul, vreme îndelungată, după cît se pare, căci sultanul s-a aplecat către cadiu din nou: „Şi ăsta are dreptate!"... Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu temenele, luarea-aminte că nu e cu putință ca amîndoi să aibă dreptate... Şi sultanul, uimit de această descoperire, i-a spus mîngîindu-şi cu înțelepciune barba: „Şi tu ai dreptate!..."
,,Din ce în ce mai mult Veacul devenea un organ duşmănos industriei şi comerțului, ceea ce în nici un mod nu se potrivea gîndurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... într-o zi acesta ne-a arătat enervat un anunț ironic în pagina întîia a Veacului, pe două coloane, în chenar, cu litere groase:„Fabricile de gheață cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutilă gheața artificială, năruind astfel o industrie atît de necesară apărării naționale. Se cere ca statul să ia asupra sa, cel puțin în timpul iernii, cumpărarea întregii producții de gheată, altfel fabricile vor fi nevoite să închidă, lăsînd pe drumuri pe lucrători."
,,Sergentul din mijlocul străzii ridică şi coboară bățul, parodiind în fața Operei pe dirijorul în frac dinăuntru. Automobilele cu fotolii adînci ca mormintele, gătite şi iluminate pe dinăuntru ca nişte budoare, dintr-o lume ireală, se urmează, cerîndu-şi nerăbdător, cu țipăt aristocratic de claxoane, drum. E astă-seară mare manifestare de artă, v-o spunem serios, şi fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit cu 1.000 de lei, exact prețul a două sute de pîini. Iată acum, aliniate ca un parter de flori şi plante, femeile cu umerii rotunzi, gîturi marmoreane mîngîiate de coliere, mîinile albe încheiate cu cătuşe de aur şi platină. Suntem, domnilor, o țară bogată, fără îndoială. Asta a putut constata ieri şi băiețaşul care, flămînzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse pînă în stradă şi pînă în nările celor flămînzi, s-a decis să fure o pîine de la o gheretă din marginea oraşului. Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Ciobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea decît o pîine şi e mai greu pentru unii, în această țară, să aibă o pîine, decît pentru alții să trimită acasă un coş cu icre negre, brînză scump putrezită şi pateuri cultivate încă înainte de gîtuirea păsării."
,,Nu, Valeria, este peste putință... îmi pare rău de camarazii mei... şi mie mi-era agreabil să lucrez cu ei. Toată viața mi-e plină de urîciune. Cînd alții au vilă şi casă şi onoruri, pentru că au renunțat la mîndria de a fi ei înşişi, mie nu mi-a rămas decît dreptul de a scrie şi mai ales de a scrie ce gîndesc. Dacă nu scrii ceea ce gîndeşti, de ce să mai scrii? Sunt alte mijloace de făcut bani, mai practice, mai rodnice decît acela de mercenar al condeiului... La urnia urmelor, pentru ceea ce mi se propune e prea puțin leafa de gazetar... Domnii aceştia nu mă cunosc. Dacă e vorba să accept asemenea îndeletniciri, atunci vreau să fiu şi eu ministru ca ei, vreau moşie şi castel în Transilvania. Într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decît cu o biată conştiință limpede."
G.D.L.
English review: I've always liked the books that are taking place in a small setting, I do not know exactly why, it's just a thing of mine, and "The Bed of Procrustes/Patul lui Procust" is one of those books.
I don't know if I am going to like Camil Petrescu's plays (I'm going to read some of them), but one thing is for sure I'm not going to give them less than 2 stars if they'll be written as well as his two
famous novels, I really like Camil Petrescu's writing style. One of the main reasons why I like classic books is that they are written very well, I do not know how much I'm going to like the characters or the action or how much they will fascinate me, but what I know for sure is that I am going to read a well-written book.
I have noticed that many people regard Camil Petrescu as a misogynist, I can argue that we can't be sure of this. First of all, all of his books are written in first person so we only get the character's perspective which doesn't always reflect what the author thinks. On another note, the novel "
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" is about the drama of a man who thinks his wife is cheating on him, I don't think a man who feels that he is being cheated has a very good opinion about women, just saying. Our view of the role of women and men in society and of what constitutes equality and mutual respect is different from the 20th century view, the emancipation
of women being the main cause of this different persepectives.
Towards the end, in a footnote, the author inserted two scientific articles that shattered Ladima's faith in God. I don't want to discuss this topic too much, but I found it interesting that at one point in one of the articles it is said that the Universe is so big, there are billions of stars and galaxies, and we humans are so small and insignificant, that our life is no more than an instant for the age of the Universe, that the Universe existed before and will exist after the inevitable disappearance of humans.
I would argue that although the Universe is so big in appearance, and we are so small, what really makes it so big and significant is our perception and, in particular, our perception of time and space. My opinion is that the importance of the Universe is given by humankind, if humans did not exist, the Universe wouldn't mean anything, who would have perceived it as great, difficult to understand and imagine, fascinating and meaningful. We look at the world through our perception, we are giving the Universe its meaning.
I notice that so far I have not talked much about the book. The book presents the drama of a young man who fell in love with a woman of loose morals, regarded from the perspective of Fred Vasilescu who reads the letters sent to Emilia by Ladima. At the same time, Fred is in love with Mrs. T, but .
The book was quite touching and interesting, I liked reading again about interwar Bucharest and about life in the interwar period, Camil Petrescu also approached the subject of corruption in politics (corruption is a disease of humankind that has existed since forever and I don't know if we are ever going to find a way to eradicate it), but for the most part this is a psychological analysis novel. I liked the atmosphere of the first half of the 20th century very much, the truthfulness, veracity of the book, Camil Petrescu's writing style that I mentioned above, but also the intriguing characters so it was a very pleasant reading, but I liked the novel "
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" more.
-
- Uneori n-aş vrea să trăiesc deloc... Dar dacă mă gândesc bine... nu e chiar aşa de rău. Stau acolo între lucruri frumoase, alese, uneori gândite, mângâiate de mine. Dacă n-am nimic de făcut, citesc toată ziua și tot e un câștig.
a whole mood -
Pur și simplu nu îmi plac cărțile scrise de Camil Petrescu. Singurul motiv pentru care îi dau două stele acestei cărți este sfârșitul care m-a impresionat oarecum.
-
"Exasperări senzuale" - trăiri de care nu sunt străină, dar cărora nu le-am putut găsi un nume mai potrivit decât această delicioasă sintagmă.
Emilia mi-a fost, discutabil, unul dintre cele mai nesuferite personaje literare feminine până în clipa în care am înțeles că parvenitismul ei întins cu ostentație pe zeci de pagini nu constituie decât un pretext pentru desfășurarea dramei lui G. D. Ladima.
M-a surprins oarecum recurența balzaciană a personajelor, reprezentată de Gheorghidiu și Lumânăraru, pe care o mai întâlnisem în proza românească doar la Rebreanu, în persoana lui Titu Herdelea.
Simbolistica titlului, cu conotațiile sale mitologice, conturează iubirea ca spațiu al nepotrivirii și deformările plastice produse în esența personajelor, raportate la aceleași legi liniare și rigide. -
Cred că am avut prea multe așteptări în legătură cu cartea asta, și am rămas cam dezamăgită. 😅 Cu greu, cu greu am reușit să o termin, mi s-a părut că mi-a luat o eternitate. Stilul a fost interesant, dar la un momentdat a cam început să mă scoată din minți. De foarte multe ori citeam și mă întrebam ”ok, și?” 😂
-
"Aveam superstiția stupidă că dacă îi ofer măcar o floare,dragostea noastră se termină... Și ,de aceea,luptând cu mine însumi, în doi ani nu-i oferisem nimic."
-
Subiectul? Intortocheat.
Personajele? Cu iubire pina la obsesie.
Scrisul? Neasemuit de delicat.
Mesajul? Dureros.
Finalul? Naucit.
Lectura? Extrem de interesanta. -
Emoțiile mortale sunt intense, palide și egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufletește au și orgoliul de a refula totul, au și durerea inferiorității lor de o clipă - și poate că tocmai această comprimare mistuie și doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care își ascund simțirea, sunt cei care, și mai ales prin asta, suferă cu adevărat.
Lăsând la o parte mitul despre patul lui Procust, personajul din mitologia greacă care-și făcuse un obicei din a-şi tortura victimele folosindu-se de două paturi din fier, în sens conotativ, expresia sugerează incompatibilitatea în relaţiile umane, lucru de altfel bineînțeles în opera lui
Camil Petrescu. Romanul de față are drept temă centrală drama intelectualului motivat de ideea atingerii absolutului atât în dragoste, cât și în societate, unde acesta urmărește menținerea propriei demnități. Personajele fie au impresia, fie conștientizează că le sunt impuse limite. Cel mai ilustrativ exemplu este cel al lui Fred Vasilescu, personaj care era liber (contrar lui Ladima) să-și trăiască povestea de iubire alături de doamna T., dar sabotează de unul singur relația, temându-se de pierderea propriei identități. Ladima este constrâns profesional și ideologic de către publicația unde lucra, simțindu-și mereu personalitatea și opiniile ciopârțite, asemeni exemplului mitologic din titlul romanului. Drept să spun, Fred este fără dar și poate unul dintre cele mai impozante caractere masculine ale literaturii române (interbelice, și nu numai). Asemenea lui Fred Vasilescu,
Camil Petrescu în romanele sale „a căutat mereu drumul spre esențe, spre idei, căutându-se de fapt pe sine” (Constantin Cubleșan).
Deși poet, prozator, dramaturg, eseist „cele dintâi satisfacții le-a avut
Camil Petrescu ca romancier [...] romane de analiză, de probleme și cazuri. În loc de acțiune sunt idei [...] operează cu date sufletești.” (Constantin Ciopraga) Acesta este principalul motiv pentru care operele sale necesită o citire în subtext, în esență, a textului. Autenticitatea, discrepanța dintre aparență și esență sugerează modernismul indiscutabil al romanului. Practic, în
Patul lui Procust întreaga acțiune se învârte în jurul destinlui a patru personaje (doamna T, Fred Vasilescu, Emilia, Ladima). Cu excepția poate a Emiliei, o actriţă stagiară frivolă, semiprostituată și lipsită de talent, restul personajelor reprezintă tipologia intelectualilor, însetați de absolut, căci prin
Camil Petrescu, „aplecându-se asupra vieții interioare („generatoare de conflicte”), absolutul e căutat în conștiință.” (Constantin Ciopraga) Monologul interior, scientismul, excesul de intelectualism, stilul cerebral - toate, când se aplică analizezi psihologice labrioase, vădesc în opera scriitorului român influențe ale psihologismului proustian.
Cu excepția temei abordate, a personajelor complexe, a psihologiei desărvârșite, ceea ce m-a fascinat pe deplin este modul în care
Camil Petrescu reușește totuși involuntar să le arate micilor scriitori tainele scrisului - „Fără a face demonstrație,
Camil Petrescu, se explică paralel cu efectuarea operei. E ca și cum ar spune „Iată cum cred eu!”.
Patul lui Procust conține în embrion o teorie a romanului.” (Constantin Ciopraga)
„Spre deosebire de
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, noi cunoaștem de pildă avatarurile iubirii dintre Fred Vasilescu și doamna T. atât din punctul de vedere al bărbatului, cât și din cel al femeii, situație esențial nouă față de aceea din romanul anterior.” (Nicolae Manolescu) Pe de altă parte, Ștefan Gheoghidiu și G.D. Ladima aparțin „aceleiași literaturi a singurătății ca eroii lui
Albert Camus” (Constantin Ciopraga).
Un roman care m-a cucerit încă din primele pagini citate, un roman în profunzimea căruia cred că nu voi putea ajunge niciodata, un roman în adevarătul sens al cuvântului, „poate cel mai frumos și cel mai bogat în semnificații roman analitic de dragoste din literatura română” (Constantin Cubleșan) -
Metafora antică a patului lui Procust îi serveşte lui Taleb pentru a-şi exprima ideile asupra tendinţelor negative ale civilizaţiei moderne: tendinţa de a modifica oamenii pentru a se adapta tehnologiei, de a învinui realitatea că nu se potriveşte modelelor economice gata făcute, de a inventa boli pentru a vinde medicamente, de a defini inteligenţa ca o trăsătură ce poate fi testată în clasă şi de a ne convinge că o slujbă plătită reprezintă altceva decât o formă modernă de sclavie.
Spirituale şi ireverenţioase, aforismele lui surprind cititorul, punându-i în faţă dezamăgiri pe care dezamăgiri pe care le trăieşte, cu siguranţă, fără însă a recunoaşte acest lucru. -
"- Dar iubeşti?... Nu eşti geloasă?... Nu eşti neliniştită?...
- Nu cred in iubire.
- Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?...
- Ba da, mă atrage... Poate că e singurul rost al unei vieţi mărginite, comune, cum e viața noastră. Şi-mi place... dar ştiu că nu durează... că nu corespunde unei realităţi... Îmi place mult să privesc o noapte cu lună... şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu bine că luna e altceva decât ceea ce pare... Nu întind mâna s-o prind... E mult şi ceea ce dă, fără intenţie şi sforţare.” -
Aș vrea să precizez că am amânat câteva luni cartea asta, eram ceva mai mic când m-am apucat de ea și pe vremea aceea am reușit să citesc doar câteva pagini din ea. DAR i-a venit vremea anul ăsta, făcând parte din colecția 'de citit pentru bac', vai cât uram listele astea obligatorii, mai am si acum unele reticențe din trecut și de asta consideram că și cartea asta își ratează sensul.
În primul rând, mi-a plăcut mult cartea, poate pe anumite locuri m-a plictisit cu detaliile despre politică și partide, dar asta reprezintă o parte infimă. Cartea devine o călătorie, culmea, când Fred se întinde în pat, o plimbare pe malul mării, gonind in trombă cu 'rabla' pe drumuri de pământ prăfuite cu gașca în spate, sau un zbor cu avionul.
În concluzie, legătura dintre poveste si titlu devine evidentă la sfârșitul cărții, George Ladima devine un 'ocnaș' al vieții, investind toată dragostea lui în relația cu Emilia și cred că plătește cu viața lui pentru alegerea asta. Însă poate poetul Ladima n-ar mai fi poet dacă nu și-ar respecta principiile cu prețul mizeriei și al foametei și expunerii perversităților unei femele care n-are nimic mai valoros decât propria vulgaritate.
'Să fie într-adevăr poetul un exemplar sortit să fie fatal și "greu cenzurat de moarte"?'
*Fain e să scrii când ploaia îți bate în geam* -
Doamna T surpride la un moment dat esenta cartii:
"-Dar iubesti?...Nu esti geloasa?...Nu esti nelinistita?...
-Nu cred in iubire.
-Nu crezi dumneata in iubire? Nu te atrage iubirea?...
-Ba da, ma atrage...Poate ca e singurul rost al unei vieti marginite, comune, cum e viata noastra. Si-mi place...dar stiu ca nu dureaza...ca nu corespunde unei realitati...Imi place mult sa privesc o noapte cu luna...si uneori stau vreme indelungata la fereastra mea, privind, dar stiu bine ca luna e altceva decat ceea ce pare...Nu intind mana s-o prind...E mult si ceea ce da, fara intentie si sfortare."
“Taina lui Fred este de sorgine romantica si suspendarea iubirii din cauze nebanuite, o salveaza de la esuarea ei in domestic. Exasperarea erotica si corespondenta perfecta a celor doi ameninta sa se transforme in obisnuinta, sa se banalizeze. In punctul cel mai inalt al comuniunii, firul este taiat abrupt; si ramane iluzia, singura in putere sa atinga absolutul.” (Irina Petras)
“Cei cu adevarat in stare sa sufere sufleteste au si orgoliul de a refula totul, au si durerea inferioritatii lor de o clipa – si poate ca tocmai aceasta comprimare mistuie si doare mai mult, deci e de presupus ca tocmai cei mandri, care isi ascund simtirea, sunt cei care, si mai ales prin asta, sufera cu adevarat.”
“De altfel, femeile “cu mister” adevarat nu sunt cele care fac “lampa mica” sau pun abajur de hartie roz [...]. Caci femeile frumoase sunt iubite si dupa ce s-au dat [...], si dupa ce au inselat, si dupa ce au revenit. Si oricum, femeile care inseamna destinul unui om, cele adevarate, care sunt foarte putine (caci restul sunt femele), isi incep misterul dupa ce s-au rasturnat in patul barbatului.” -
Cam mult 2 luni pentru a citi o carte, dar asta este ritmul meu, datorat uneori programului incarcat si alteori dorintei de a savura fiecare fraza in parte. Aveam nevoie cateodata sa citesc unele pasaje de 2-3 ori pentru a le patrunde cu adevarat.
Pot incepe si prin a puncta faptul ca nu imi pare rau nicidecum ca am ales acest titlu. Este una dintre putinele cărți care mi-au dat acel sentiment pe care il ai dupa ce termini o carte buna. Simteam cum fac parte din actiune, oarecum, aflandu-ma in imposibilitatea de a interveni, iar atunci cand am terminat de citit, am simtit ca o parte din mine a ramas acolo, intre pagini si, totodata, s-a adaugat ceva eului meu.
La fel ca in "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", autorul m-a surprins prin multitudinea de detalii oferite. Atat de multe, incat vedeam in fata ochilor trupul "molatic" si "greoi" al Emiliei, in antiteza cu silueta enigmatica, schimatoare a Doamnei T., de la infatisarea batoasa si slabanoaga cand era absenta, la "ochii albastri ca platina, lucind, frematand de viata" atunci cand zambetul se afisa pe fata ei.
Citat preferat: "Emoțiile mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufletește au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea interiorității lor de o clipă - şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care îşi ascund simțirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat." -
O lectura care, pentru mine, a stat pe loc. Cu toate astea, adăpostește unul dintre cele mai bune si minuțios construite personaje feminine ale literaturii românești, motiv pentru care am decis sa ii acord 2 stele.
Camil Petrescu fiind foarte, foarte priceput in însuflețirea instantelor narative, a fost o plăcere sa interacționez si cu Fred V, Emilia si Ladima. Păcat de aceasta adevarata arta, întrucât... s-o spun pe fata... restul m-a plictisit.
